cuvinte....

Pixul aluneca pe foaie lasand in urma cuvinte aparent fara sens, in spatele carora se ascunde un amarat de suflet pentru care fericirea a devenit un ideal prea greu de atins, acea luminita de la capatul tunelului spre care alerg neincetat constienta fiind insa ca nu o voi ajunge niciodata... Doamne, cate stau la poarta inimii mele... Mi-e frica la gandul ca atunci cand o voi deschide totul se va repezi pe o amarata de foaie pe care am ajuns sa o urasc... Dar stai pe foaie nu asez nimic altceva decat propriile sentimente... pe mine insami. Aceasta ce inseamna?? Ca ma urasc? Poate ca da. Ma urasc pe mine si pe... pe altii. Mi-e frica de toate. Nu mai cred in nimic pentru ca tot ceea ce ma inconjoara m-a dezamagit. Cat de ciudata e viata. Acum crezi in ceva cu toata fiinta ta, iar in momentul urmator cazi in gol si te lovesti de peretii unui final inevitabil in prapastia caruia te-a impins tocmai credinta ta. Oare se mai merita sa mai cred in ceva? Cu siguranta nu. Ceilalti m-au dezamagit in nenumarate randuri cat despre propria persoana e prea straina de mine. Nici nu stiu cine sunt cu adevarat. M-am saturat de jocul acesta al mastilor care se cheama viata mea. Am obosit. Vreau sa ma odihnesc dar nu gasesc nicaieri nici macar un coltisor de umbra. Poate doar in mine, dar acolo e mult prea intuneric si rece.